traiesc, urasc.. nimic nu-mi face bine.. simt ca se duce totul de rapa.. pierd, dar nu realizez ce.. mi-e frica.. ma doare.. suport.. dar doare si mai tare.. ma departez de ceea ce credeam ca sunt.. nu mai sunt.. vreau sa urlu.. sa strig in gura mare “te iubesc”.. dar n-am cui.. asa ca pic.. nu imi mai pasa.. sufar.. nu imi mai pasa.. doare.. singurul meu soare e cuvantul “doare”.. n-am nimic altceva.. mi-e rau.. daca mi-e bine, imi fac rau.. iubesc, ma urasc.. sunt doar o umbra.. o umbra dureroasa.. nimeni n-o vrea.. ma ascund.. dar curiosii nu stau deoparte.. ma vad, apoi pleaca toti.. raman singur.. am fost mereu singur.. ce mai conteaza o deceptie ? ce mai conteaza vreo deceptie ? nu mai conteaza.. totul va ramane la fel.. durere.. ghinion.. blestem.. nu-mi gasesc cuvintele, dar ma gasesc ele pe mine, si mereu sunt rele.. vorbesc, dar nu sunt eu!.. e doar o voce.. nu o recunosc.. nu vreau sa o cunosc! dar e mereu dupa mine.. o voce.. durere continua.. moarte emotionala: cand sentimentele sunt inchise!.. le inchid.. mi-e frica de ele.. mi-e frica de lacrimi.. fiori.. prea multi fiori.. nu ii mai vreau.. vreau sa se termine tot.. sa cred ca urmatoarea viata va fi mai buna.. sa mor ca sa traiesc.. aberatii.. haos.. ce-am ajuns ? unde sunt ? de ce eu ? de ce acum ?..
Am pierdut-o din clipa in care am cunoscut-o..
februarie 23, 2007 la 4:24 pm (Viata, iubire, parinti)
De fiecare data cand e sa ies cu vreo colega sa ma mai plimb si eu mama o ia razna.. adica dupa ea acea colega nu e doar o colega din cauza ca ies cu ea sa ma plimb, si incepe sa-mi faca treptat viitorul impreuna cu ea si ma enerveaza la culme chestia asta, chiar daca ea zice ca o face in gluma.. gluma gluma, dar pana cand ?? Si ma intreba Mihaela daca a zis ceva mama ca am iesit cu ea, iar eu i-am spus cum e mama, i-am zis ce-am zis si pana acum in postul asta. Consecinta ca i-am spus ? Am speriat-o.. de fapt, ea zice ca o sperie faptul ca i se face viitorul.. cred ca am speriat-o in multe feluri! Mai intai cand i-am spus ca o iubesc, apoi ca ii spuneam tot mai multe cuvinte frumoase, iar acum cu mama care ne face viitorul impreuna fara sa conteze ca e sau nu doar o colega.. pentru mine nu e deloc doar o colega, dar eu pentru ea sunt un coleg, ma rog, mai mult de-atat: un prieten foarte foarte bun. Si am speriat-o cu felul meu de-a fi, cu ai mei, cu tot.. si nu stiu, dupa acea prima intalnire doar noi doi a inceput sa fie altfel.. nu mai e cum era inainte.. inainte imi dadea multi zambarici din aia pe mess care semnificau o imbratisare, acum nu prea mai imi da.. inainte imi zicea ca ii era dor de mine, acum nu mai sper sa mai zica asa ceva.. simt ca se retrage incetisor inapoi in viata ei in care nu eram si eu. Mi-e rau.. nu demult am realizat ca toate sentimentele astea imi fac rau si fizic, nu doar emotional (psihic ??)! Imi zicea candva ca nu o voi pierde niciodata, insa.. nu stiu, simt ca devine tot mai tacuta, tot mai distanta.. am pierdut-o din clipa in care am cunoscut-o, si abia acum incep sa realizez asta! Mi-e tot mai dor de ea.. ii simt lipsa tot mai mult.. mi-e frica si mi-e rau! O parte din mine zice sa las lucrurile sa se desfasoare, alta parte imi zice sa renunt.. mai toata viata am renuntat, pot spune ca mi-am facut un hobby din renuntare! Stiam ca va veni si clipa cand toata iubirea care i-o port va incepe sa se transforme in suferinta, durere, in negru! Dar parca vine prea repede..
